Tim Burton a murit, trăiască Tim Burton! De ce spun asta? Pentru că stilul său gothic, victorian, întunecat este dus mai departe de alţi regizori. Îl avem pe Eggers cu Nosferatu, îl avem pe Lanthimos cu Poor Things şi pe Guillermo Del Toro cu noul Frankenstein. E drept, Guillermo are propria viziune a gothicului deja de nişte decenii, unii ar spune chiar mai frumoasă decât a lui Burton. Doar vorbim despre omul care ne-a dat Labirintul lui Pan şi Hellboy, Crimson Peak şi The Shape of Water. Am văzut noul Frankenstein pe Netflix şi aflaţi impresiile mai jos.
Încep cu predicţia la Oscar: Jacob Elordi, ştiţi voi lunganul din Euphoria o să fie minim nominalizat la Oscar, dacă nu chiar o să câştige. Ştiu, are replici puţine, dar că expresivitate e la paritate cu ce făcea DiCaprio în Revenant.
Poveste
Povestea e veche de când lumea: doctorul Victor Frankenstein reanima un om creat din părţi ale corpului ale altor oameni. Am tot văzut remake-uri de-a lungul anilor şi poate că nu mulţi ştiu că inclusiv Robert De Niro a fost cândva monstru lui Frankenstein. Nu cea mai reuşită adaptare a cărţii lui Mary Shelley, în 1994.
Mult mai reuşită mi se pare ediţia 2025, care propune o lungime ambiţioasă de 2 ore şi 30 de minute. De ce reuşită? Pentru că cinematografia, costumele, atmosfera victoriană sunt superbe. Oscar Isaac este doctorul Frankenstein, frenetic în lupta cu moartea, în dorinţa de a da viaţa cadavrelor şi a ne face să trăim pe vecie.
.jpg)
Ce a vrut să facă regizorul Guillermo Del Toro aici a fost să îl umanizeze pe monstru... excesiv aş putea spune. E poate cea mai blândă versiune de Frankenstein, fără cusături şi electrozi pe frunte, doar cu petece de diferite culori de piele pe corp şi arătând vag că victima unor arsuri. În spatele creaţiei unei fiinţe umane din părţi şi înviere se ascunde de fapt o poveste de abuz.
Doctorul s-a săturat de creaţia sa, de lentoarea cu care evoluează şi de faptul că nu îl ascultă şi începe să îl chinuie pe Victor. Iar după şi jumătate de film începe şi povestea spusă prin ochii lui Frankenstein.
Actorie
Abia aici, pe la minutul 90 începe savoarea filmului, tortura să internă, suferinţa exprimată de ochii galeşi ai lui Elordi. A trebuit să mă documentez puţin, pentru a înţelege inspiraţia. Mary Shelley a scris pe la 1800 cartea, în plină suferinţă. Pierduse 3 din 4 copii şi ştia ce înseamnă abandonul, pierderea, durerea, dorinţa de a îi readuce la viaţă pe cei dragi.
Doar că a întors asta sub forma „copilului abandonat”, care se regăseşte din plin aici. "Creatura" jucată de Jacob Elordi descoperă lumea, se descoperă pe sine şi e bombardată cu sudalme, chin, suferință, abuz, dispreţ. Bruma de bunătate arătată vine de la Mia Goth, care o joacă pe Elizabeth.. sau de la orbul din pădure. De fiecare dată când Creatura are o legătură umană, precum cea cu familia din pădure, soartă crudă i-o răpeşte.
Dar poate cea mai mare drama e că eroul nici nu poate pune capăt suferinţei. E condamnat să se refacă după gloanţe, muşcături de lupi, tăieturi şi căzături, să trăiască pe vecie singur. Avem şi o confruntare între Creatura şi Creator, metaforă la omul care îşi căinează soarta în fața proniei, doar că din celălalt capăt al nefericirii: viaţă prea scurtă.
Toate acestea se văd în mişcările, gesturile, ochii şi comportamentul lui Jacob Elordi. E ca o rana deschisă, o teamă perpetua, în ciuda staturii sale şi până şi momentele de furie sunt încărcate de durere.
.jpg)
Oscar Isaac pe de altă parte îmi aminteşte de frenetismul lui Clive Owen în The Knick. Doctorul „nebun”, care caută leac pentru mortalitate, obsedat de experimentele proprii, arogant şi incapabil să formeze conexiuni reale, chiar şi cu familia sa. E bizar să vezi atâta pasiune caldă pentru munca lui Victor şi atâta răceală faţă de cei apropiaţi (teoretic).
Era să îl uit pe Christoph Waltz, care apare fugitiv în cadru, ca un personaj complet nou, scris de la zero, în afară cărţii originale. Harlander este domnul cu bani care finanţează experimentele lui Victor, dar începe să aibă pretenţii tot mai mari asupra lor. Vine din industria armamentului, dar are un viciu ascuns...
.jpg)
E perfid şi ancorat în mannerismele din Django şi Inglourious Basterds, dar încă arată tânăr cu acea perucă neagră.
Concluzii
Mi-a plăcut Frankenstein şi mi-a amintit de Dracula lui Coppola din 1992. E mult mai bun decât versiunea cu De Niro din 1994. Există o uşoară predilecţie spre „film mare" şi „secvenţe de acţiune", între faza cu dinamită, vaporul şi echipajul său lupta cu lupii, dar atmosfera gothica şi drama Creaturii merită.
În mod clar nu e film horror, nu există groază aici, ci mai degrabă o explorare a mitului lui Prometheus, al omului pus în fata nemuririi şi a abandonului de progenituri. Del Toro citează o inspiraţie foarte... religioasă şi catolică pentru film.
Figura lui Elordi devine astfel mesianică, un Messia al celor abandonaţi, care nu au cunoscut iubirea paternă reală, fie că vorbim de copii cu părinţi plecaţi la muncă în afară sau fii şi fiice ale unor părinţi abuzivi.
