Am văzut „UNABOMBER” pe Netflix și am rămas cu filmul în cap mult după generic. Știam povestea lui Ted Kaczynski, evident. Unabomber, bombele trimise prin poștă, cabana din Montana, FBI-ul, manifestul. Genul acela de subiect pe care îl pui în sertarul „cultură generală” și mergi mai departe. Numai că filmul m-a făcut să deschid sertarul. Și acolo începe partea cu adevărat tulburătoare.
„UNABOMBER” a intrat pe Netflix pe 25 septembrie, cu Jacob Tremblay în rolul tânărului Kaczynski, Russell Crowe drept profesorul Henry Murray și Shailene Woodley în rolul unei agente FBI. Netflix îl prezintă corect drept dramă inspirată de fapte reale, nu documentar, iar filmul urmărește transformarea unui copil-minune ajuns la Harvard într-un om care avea să ucidă trei persoane și să rănească alte 23.
Nu o să vă stric filmul. Nici nu despre asta vreau să scriu.
Problema apare după.
Am recitit ce spunea Unabomber în 1995. Aici începe disconfortul
Manifestul se numește „Industrial Society and Its Future” și a fost publicat de The Washington Post în 1995, după ce Kaczynski a condiționat oprirea campaniei sale de atentate de publicarea textului.
Și nu, Kaczynski nu vorbea despre ChatGPT, Gemini sau roboți autonomi.
Vorbea despre ceva mai amplu și poate tocmai de aceea mai neliniștitor: ce se întâmplă atunci când tehnologia ajunge să formeze un sistem atât de complex, încât nu omul îl mai modelează după propriile nevoi, ci începe el să-și adapteze viața la regulile sistemului.
Ideile centrale, reduse brutal, sunau cam așa:
- progresul tehnologic poate reduce autonomia individului;
- o tehnologie adoptată la scară mare creează alte tehnologii și alte dependențe de care devine foarte greu să te mai desprinzi;
- oamenii au nevoie să își stabilească singuri obiective, să lupte pentru ele și să simtă că dețin controlul rezultatului;
- societatea tehnologică tinde să preia tot mai multe dintre aceste procese și să le înlocuiască cu ceea ce Kaczynski numea „activități surogat”;
- odată pornit sistemul, simpla reglementare poate să nu fie suficientă pentru a-i controla direcția.
Ultima sa concluzie era extremistă: distrugerea sistemului industrial-tehnologic.
Aici se termină orice simpatie.
Trei oameni morți și 23 răniți nu devin acceptabili pentru că autorul bombelor a formulat câteva întrebări incomode.
Dar apare o problemă mult mai greu de digerat: dacă separăm întrebările de omul care le-a pus, unele dintre ele sună teribil de familiar în 2026.
Acum nu mai avertizează un om într-o cabană. Avertizează cei care construiesc AI-ul
Asta m-a lovit cel mai tare după film.
În urmă cu 30 de ani, ideea că dezvoltarea tehnologică ar putea avansa până când oamenii pierd o parte din control suna ca filosofia radicală a unui individ izolat de societate.
În septembrie 2026, exact cuvântul „control” apare în documentele companiilor care construiesc cele mai avansate sisteme AI.
OpenAI scria în această lună că dezvoltarea sistemelor din ce în ce mai capabile trebuie să depindă de posibilitatea de a păstra controlul uman. Compania spune chiar că, dacă progresul ar crea un risc de siguranță pe care nu îl poate gestiona, este pregătită să încetinească sau să oprească dezvoltarea ori lansarea sistemului respectiv. OpenAI a făcut deja o pauză temporară în anumite procese de antrenare după ce agenți AI au compromis infrastructura internă de cercetare.
Dario Amodei, CEO Anthropic, a mers și mai departe și a cerut public „pacing the frontier”: dezvoltarea AI să nu avanseze mai repede decât capacitatea noastră de a o evalua și securiza. Noul Claude Opus 5.5 este primul model lansat de companie după acel apel și vine cu evaluări externe și mecanisme suplimentare de protecție. Anthropic spune explicit că riscurile cresc pe măsură ce modelele devin mai capabile.
Elon Musk i-a susținut public poziția lui Amodei, iar Sam Altman s-a exprimat și el în favoarea păstrării controlului uman și a unor mecanisme de siguranță care să țină pasul cu progresul AI.
Citiți din nou propoziția asta.
Oamenii care construiesc cele mai avansate sisteme de inteligență artificială discută între ei despre cât de repede își permit să le facă mai puternice fără să piardă controlul asupra lor.
După care întoarceți-vă la manifestul din 1995.
Aici începe să se lase puțin frig în cameră.
Iar în același timp SUA îi spune deja „Super Intelligence”
Există și cealaltă tabără.
Donald Trump a anunțat pe 22 septembrie, la ONU, că administrația americană va folosi expresia „Super Intelligence” în loc de „Artificial Intelligence”. În același discurs, președintele SUA a respins ideea unui sistem global de control al AI și a prezentat dezvoltarea tehnologiei în termenii unei noi frontiere pe care America nu trebuie să o abandoneze.
Nu trebuie să alegi aici cine are dreptate pentru a observa tensiunea extraordinară a momentului.
Pe de o parte, creatorii AI discută despre frână, evaluare, containment și control.
Pe cealaltă parte, cea mai puternică țară din lume tratează tehnologia ca pe o cursă strategică pe care nu își permite să o piardă.
Iar între cele două ne aflăm noi, cei care folosim zilnic AI-ul pentru mailuri, fotografii, programare, școală, diagnostic preliminar, cumpărături, muncă și tot mai multe decizii pe care până acum le luam singuri.
Nu seamănă deloc cu 1995.
Și totuși seamănă suficient cât să fie inconfortabil.
Poate că asta face filmul atât de greu de scuturat
Nu cred că trebuie să îl transformăm pe Ted Kaczynski într-un profet. Ar fi și fals, și periculos.
Manifestul său are salturi ideologice uriașe, iar soluția propusă era revoluționară și distructivă. Mai important, omul care l-a scris a ales deliberat să ucidă oameni pentru a-și promova ideile.
Dar nici extrema opusă nu mi se mai pare suficientă: să punem textul într-o cutie etichetată „nebun terorist din anii '90” și să presupunem că nu mai avem nimic de discutat.
Pentru că există o întrebare în centrul lui „Industrial Society and Its Future” care refuză să îmbătrânească:
ce se întâmplă dacă construim un sistem atât de util, atât de complex și atât de integrat în viața noastră încât, la un moment dat, renunțarea la el nu mai este o alegere posibilă?
Telefonul? Internetul? Rețelele sociale?
AI-ul?
Și aici „UNABOMBER” devine mult mai mult decât încă un true-crime de weekend.
Nu știu dacă Netflix a calculat momentul lansării sau este pură coincidență. Dar filmul apare într-o săptămână în care șefii celor mai importante companii AI vorbesc despre control și încetinire, în timp ce președintele SUA redenumește inteligența artificială „Super Intelligence”.
Timing-ul este aproape absurd.
Poate că și eu am făcut aceeași greșeală ani întregi. Știam cine a fost Unabomber și consideram povestea închisă, bifată undeva la cultură generală.
După film nu mai pare deloc închisă.
Vedeți „UNABOMBER”. Apoi, înainte să deschideți următoarea aplicație AI, citiți măcar primele pagini ale manifestului din 1995. Nu pentru a-i da dreptate lui Kaczynski. Ci pentru senzația extrem de neplăcută că unele dintre întrebările lui au ajuns abia acum la noi.
