De Avatar mă leagă amintiri speciale, mergând să îl văd în 2009 în preajma sărbătorilor de iarnă cu toată familia. Avatar 2 l-am văzut abia recent, nu ştiu de ce am tot amânat asta, poate am fost copleşit de recenziile care insistau că e ca un documentar Discovery despre explorarea oceanelor. Avatar 3 în schimb l-am văzut în ziua când a apărut, fix la cinema şi găsiţi impresii mai jos.
Prima impresie? E lung, foarte lung, se simte chiar mai lung decât cele 3 ore şi 17 minute. Şi are mulţi timpi morţi pe la mijloc şi secvenţele în care obsesia lui James Cameron pentru subacvatic şi salvarea balenelor cuceresc orice altă sub-poveste. Apropo de poveste, continuăm de unde am rămas, adică Jake Sully, omul transplantat în corp de Na'vi pe planeta Pandora fuge cu familia sa la un clan de Na'vi care trăiesc în comuniune cu marea.
Doar că acum sunt siliţi să plece şi de aici, înapoi în junglă şi pe drum sunt prinşi într-o ambuscadă a unui alt trib Na'vi, unul de foc şi cenuşă. Conduşi magistral de Varang, de departe personajul care face tot filmul. Jucat de Oona Chaplin, nepoata lui Charlie Chaplin, într-un mod incredibil de expresiv. Are ceva de personaj negativ pe care l-ai vedea într-un joc Far Cry.
Obsesia sa pentru foc, minunarea sa în fața armelor proaspăt descoperie şi hiper sexualizarea în relaţia cu colonelul Miles fură privirile tuturor. De altfel e un film al personajelor feminine, ea şi Neytiri, jucată de Zoe Saldana ducând greul actoricesc. Nume mari precum Sigourney Weaver sau Kate Winslet sunt oarecum irosite pe personaje secundare, deşi Kiri a lui Sigourney joacă un rol pivotal în poveste, prin puterile sale.
Am simţit şi multă carismă şi potenţial din partea lui „Spider”, tânărul adoptat de Jake Sully şi familia sa. L-aş vedea în comedii, filme de acţiune, ba chiar fiind noul Tarzan. Aici e fix Mowgli combinat cu Tarzan şi cu un pic de „comic relief”.
Vizual, Avatar e spectaculos, dar parcă s-a produs o reducere a efectelor 3D. În Avatar 1 eram copleşit de 3D, navele şi Na'Vi veneau peste mine, îmi invadau spaţiul personal. Cam acum un deceniu a murit trendul 3D-ului invaziv şi totul a fost mai... aplatizat, a devenit 2.5D. Sunt impresionante navele organice ale triburilor Na'Vi, uriaşul oraş construit de oameni pe Pandora, mişcările fluide ale creaturilor albastre şi evident creaturile marine, care par credibile. Dar... nu e nimic din ce n-am mai văzut şi nu s-a inventat nimic nou.
Suntem în acelaşi univers din Avatar 2... şi ne învârtim în cerc, batem pasul pe loc, salvând balene extraterestre de escadrile de oameni care vor să le recolteze esenţă pentru a... trăi pe vecie. Acesta e subiectul din spate: lăcomia umană de a teraforma o planetă nouă, a o spolia de toate resursele şi a ucide băştinaşii.
Jake Sully ajunge din erou principal proscris resemnat, care pare că aşteaptă pensia, deşi numele Toruk Makto încă mai inspiră respect în triburi. Ştiu că e ciudat să zic asta, dar ce m-a enervat cel mai mult e că parcă am mai văzut filmul ăsta. Nu o dată, ci de 2 ori. Toate animaţiile cu cozi de pterodactili na'vieni apucând elicopterele au fost reluate iar şi iar şi iar, ca un generic sau un mesaj de propagandă.
.png)
Iar Colonelul Miles a ajuns o caricatură cu alianţe dubioase, care uneori dă chiar semne de... mântuire şi trecere de partea forţei bune. Urmate de momente când e cea mai mare javră trădătoare posibilă.
Avatar 3 uită şi să fie dubios şi sentimental, filosofic şi contemplativ. Nu îl pot acuza că e numai acţiune, măcar de ar fi fost aşa. Ultima treime poate.. Dar construieşte repetitiv şi obsesiv, o lume pe care o ştim deja şi ţese cu mare greutate şi migală relaţii dintre personaje, pe care deja le credem că sunt înrudite sau duşmani.
E prea try hard, ca o persoană îmbrăcată la costum la primul date. James Cameron are deja un CV bogat, între Terminator, Titanic şi Alien 2, dar cumva se poartă ca un regizor la primul film, care vrea să ne convingă că îşi merită statutul.
Din păcate o să rămân din acest film doar cu Varang şi scenele sale, dar şi comicitatea lui Spider.
