Peaky Blinders a fost un serial antologic în primele 3 sezoane, a fost acceptabil în sezonul 4 şi cumva telenovelistic în sezonul 5 şi 6. Acum primim şi o încheiere a poveştii lui Tommy Shelby, sub formă de lung-metraj. Se numeşte The Immortal Man şi l-am văzut în weekend. Impresii găsiţi mai jos.
Poveste şi actorie
Suntem în plin război mondial, Birmingham-ul e bombardat de nazişti, iar Tommy Shelby e în exil autoimpus. Bântuit de fantomele trecutului, locuind singur într-o casă veche, doar cu un argat care îl verifica dacă mai respiră. "Scriu o carte" zice el, între un whiskey şi o halucinaţie. E readus în activitate de vestea că naziştii au pus rând rău ţării şi oraşului şi de faptul că fiul său, Duke face prăpăd în oraş.
E clasica poveste a rivalităţii tată-fiu şi a soldatului călit de pe front, care revine pentru o ultimă bătălie. Cillian îşi face treaba bine, e în aceeaşi cheie ca şi în serial, poate mai puţin muşcător şi înfipt, mai retras, cinic, tăcut şi gânditor. Barry Keoghan în rolul fiului lepră, al şarpelui nu prea convinge. Adică, l-am tot văzut în astfel de roluri, iar cel de aici i se potriveşte, dar parcă e totul făcut cu jumătate de inimă.
E un fel de opus al lui Chalamet în Dune, e fiul pe umerii căruia moştenirea apasă în mod inutil şi mai mult încurcă decât ajută la formarea de legendă. Tim Roth ca villain principal? Ostenit şi caricatural, în mod şocant niciodată cu acoliţi de calitate. Uneori face misiuni de capul lui şi pare a lucra prin Zoom cu tovarăşii nazişti.
Actriţele? Rebecca Ferguson a fost genială în Dune, dar aici apare ca o fantomă/soră geamănă cu rol de ispită, muză, vrăjitoare şi care dă naştere la cea mai jenantă scenă post-coitală din cinematografia recentă. Are zero chimie cu Cillian şi expertă la a privi în gol. Sora Shelby e ceva mai demnă şi aprigă, dar... o să vedeţi ce şi cum. Personajele feminine sunt scrise slab şi superficial aici.
Sunet
M-am delectat cu un super soundtrack aici, chiar îl ascult şi separat de film. Avem Fontaines DC, ştiţi voi, băieţii cu piesa AIA de pe genericul Mobland. Plus două coveruri după Massive Attack, care îţi picură alean şi nelinişte în inimă. Ceva punk, dar fără Idles, pe care i-am descoperit apropo în Peaky Blinders. Punk-ul e mai degrabă că iz şi influenţa aici. Un Nick Cave ameninţător şi întunecat şi ceva coruri folk din Irlanda şi Wales. Delicios!
Efecte, cinematografie
Culmea e că dacă scoţi fix partea cu bătălia cu naziştii, grenade, arme de foc ai un 15 minute decent de film de război. Mi se pare că s-a făcut mare economie la buget, s-a filmat în tonalităţi închise, mult maro şi gri, Anglia cenuşie şi în cenuşă, după bombardamente. Cumva are sens estetica asta. Culoarea apare doar în halucinaţii când cultura rromani începe să fie redată pe ecran, dar mai mult ca umplutură decât ca resort real de scenariu.
Parcă orice e "ţigănesc" aici e pus cu mâna, ca să nu uităm de unde vin Peaky Blinders ci cine sau ce e Duke Shelby. Bruma de poveste ţesută în serial e abia ţinută cu lipici (ca sa nu zic scuipat) aici şi pot să îl cred doar pe Tommy şi pe eternele traume din Primul Război Mondial. Restul? Pueril, umplutură, ca şi cum cineva a spus prin telefonul fără fir povestea serialului celui care a scris lungmetrajul.
Concluzii
Sunt prea mare fan Cillian Murphy şi muzică britanică să nu apreciez filmul ăsta. Dar dacă scoţi elementele astea două, The Immortal Man face mai mult rău decât bine seriei Peaky Blinders. Fix ca şi El Camino pentru Breaking Bad sau Saints of Newark pentru The Sopranos. Tommy merită mai bine de atât, dar măcar asta e realist în film: e că în viaţă, nu primeşti ce meriţi, primeşti ce scrie scenaristul.
Dacă vrei să te decizi dacă să pierzi 2 ore sau nu, trebuie să te gândeşti din ce segment faci parte: om care apreciază cultura şi istoria britanică de nișă sau doar acel tip de cocalar care îşi pune pe Facebook şi în tatuaje citate din Tommy Shelby. Ambele arhetipuri sunt la fel de pasionate de Peaky Blinders şi ambele meritau un film mai bun.
