Am fost uriaș fan The Bear încă de la apariția sa și sunt tare tentat să reiau de la zero serialul. Nu de alta, dar tocmai s-a încheiat epopeea lui Carmy, Syd și Marcus pe Disney+. Pe 26 iunie s-a lansat sezonul 5 și este un rămas bun binevenit acestei serii, care risca să se întindă prea mult, cum au făcut și alte seriale de succes. Povestea a fost stoarsă de vlagă, de emoții, de relații între personaje. Am avut chiar și un spinoff cu câteva luni în urmă, „Gary”, un soi de „Christmas special”, dacă vreți. Cum se termină povestea lui Carmy aflați mai jos, evident fără spoilere.
Poveste:
The Bear a fost mereu despre traume, familie și abuz. Bucătăria, deși e în centrul poveștii, e de fapt un pretext pentru a prezenta relațiile interumane. Și cu ocazia asta aflăm cât de mult abuz se ascunde în bucătăriile mereu sub presiune unde se mănâncă pe bani mulți. Ba chiar și într-un banal „sandwich shop”. În sezonul 5 Carmy s-a retras din bucătărie, doar își ajută prietenii și dă sfaturi din umbră.
Sydney și Marcus par să fi preluat frâiele și se luptă să obțină o stea Michelin pentru restaurantul Ursul. Cousin Richie îi gestionează pe toți excelent și mai ales jonglează cu un surplus de clienți într-o seară nebună, cu pene de curent și cu o veritabilă inundație. Presiunea unui reviewer Michelin, a tatălui lui Marcus sosit la masă, a lipsei de ingrediente, toate apasă enorm pe personaje.
Recomand episodul 4, 7 și finalul episodului 8, ca momente de trăire maximă, emoții și lacrimi.
Actorie:
E greu de zis dacă vreunul dintre actorii de aici a jucat prost vreodată. Era totuși excesiv de mult țipat și înjurat între membrii aceleiași familii, rufe spălate în public și dușmănii între oameni care pe hârtie se îndrăgeau. Asta ducea uneori spre overacting. Aici nu mai e cazul, lucrurile au fost date de la nivelul 10 din 10 pe la un 7 sau chiar 6. Toate personajele au crescut emoțional, sunt mai cerebrale și crizele nu se mai lasă cu tantrums.
Evident, ele apar, dar cei din jur știu să le gestioneze mai bine.
Carmy și Syd joacă de nota 10, Marcus spune enorm prin tăcerile și privirile sale și îmi place că i-au dat și șansa lui Will Poulter să strălucească puțin prin conflict. Cousin Richie, adică Ebon Moss-Bachrach, pare că vrea să ia chiar toate premiile, trăind simultan vreo 4-5 emoții, în vreme ce jonglează cu toate problemele restaurantului. Mai nou are și o tehnică consacrată de a gestiona atacurile de panică.
Syd e lidera, dar presiunea nu o mai apasă așa mult ca în trecut, deși anxietatea e acolo. Dacă îmi permiteți acest spoiler, îmi pare rău că nu a mai revenit potențiala sa conexiune romantică cu Carmy. Scenariștii par să fi uitat de asta...
Cinematografie/efecte:
Mai totul se petrece seara, pe ploaie, pe vreme înnorată. Neoanele care clipesc când pică curentul sunt un fel de refren vizual pentru cadrele cu mâncare, frigidere, preparate cu plating superb. Având în vedere lipsa de ingrediente, se taie din miel, se îndoaie sosuri, se tot taie porțiile cu 10-15-25%. Și totuși tonnato-ul de miel arată spectaculos. Cine s-ar fi gândit să combine ton cu miel și maioneză?
Mazărea și menta sunt duse spre stratosferă, cu un verde orbitor, iar decorul restaurantului e chic și SF, prin toată sticla folosită. Avem mai nou și zona de party afară, pentru cei care așteaptă, iar cadrele sunt mereu de la brâu în sus, cu focus pe fețele oamenilor, care stau cumva din profil. Carmy e filmat cel mai des din față, pierdut în propriul univers de disperare și eșec.
Sydney și Marcus sunt mereu cu ochii în jos, spre ce gătesc, ei joacă foarte mult cu ochii. Toate unghiurile ce pică pe preparate sunt absolut minunate, iar tranzițiile cu mutările logistice din frigider, trecerile dintre bucătărie și sala de servire, totul e perfect legat.
Faza cu caramelul lui Marcus? Excepțională!
Iar varza de Bruxelles, întâmplător una dintre favoritele mele, devine o adevărată poezie în farfurie, prin ceea ce face Tina.
Sunet:
Puteam să jur că e mâna lui Trent Reznor și Atticus Ross aici, dar nu. Meritul îi revine lui Christian Lundberg, de la Bleeding Fingers Music. El i-a înlocuit pe compozitorii Jeffrey Qaiyum și Johnny Iguana, care lucraseră la primele patru sezoane. Hans Zimmer a fost producător. Trebuie spus că avem multă muzică electronică în surdină, nu una care să acopere acțiunea, ci una care să o completeze. E mult ambiental, muzica tensionată și ocazional o simfonie când ce vedem pe ecran e arta culinară.
Fulgerele și furtuna se simt adăugate digital totuși…
Concluzie:
Mărturisesc, nu m-a dat pe spate sezonul 4 din The Bear și eu cred că primele două sezoane au fost cele mai bune. Greu să egalezi „Fishes” din sezonul 2, traumatizanta cină de Crăciun care i-ar aduce lui Jamie Lee Curtis oricând și oriunde premii. Personal, ador episodul 4 din sezonul 2, cel cu Marcus în Danemarca, are o cinematografie superbă. Legat de sezonul 5, el este inegal în numărul de minute per episod, avem episoade de 20 și ceva de minute și episoade de o oră. Îl simt ca pe un lung film, doar e o zi de lucru practic, iar fanii The Bear primesc ce își doreau: closure. Poate nu și legat de relația Carmy - Syd, dar legat de mersul restaurantului, succesul sau insuccesul său.
Indiferent în ce direcție va merge sau nu imaginarul restaurant The Bear, mediul infernal în care se lucrează nu e sustenabil pentru o ființă umană fără să provoace mult stres post-traumatic. Oricine s-ar dezintegra în acest mediu, dacă nu are o familie brici în jurul său, cum s-a creat aici. Și asta primim în sezonul 5, un mecanism familial care îi salvează pe cei ce devin pradă deznădejdii când bucătăria e în haos și pierzanie.
Poate cel mai mare merit al serialului e că arată puterea familiei dobândite, create din vecini, prieteni, colegi și cunoștințe, versus familia de sânge.
