Răsfoiam Instagram-ul zilele astea și am dat peste un clip despre Nokia N91, iar instant mi-a venit în minte cât de nebună era industria telefoanelor prin anii 2000. Înainte să avem stocare flash rapidă şi sute de GB pe orice smartphone, Nokia încerca ceva ce părea desprins dintr-un experiment: să pună un hard disk mecanic într-un telefon mobil. Samsung testase deja ideea înainte, dar Nokia a fost compania care a făcut conceptul celebru la nivel global.
Telefonul venea cu un microdrive de 4 GB, iar ulterior a apărut şi o versiune de 8 GB. Pentru 2005 era o capacitate uriaşă, mai ales într-o perioadă în care telefoanele începeau să fie folosite serios pentru muzică. Problema era că soluţia venea la pachet cu limitări destul de ciudate pentru un telefon. Pentru că vorbim despre un hard disk real, cu componente mecanice în mişcare, vibraţiile puteau afecta redarea melodiilor. Inclusiv mersul mai rapid sau bass-ul puternic al difuzoarelor putea provoca întreruperi audio.
Nokia a trebuit inclusiv să protejeze telefonul împotriva interferenţelor magnetice produse de antene şi speaker, iar căldura generată de microdrive într-un spaţiu atât de mic nu ajuta deloc componentele interne. Nu e de mirare că industria a trecut rapid la memoria flash, care era mai rapidă, mai rezistentă şi fără piese în mişcare.
Chiar şi aşa, Nokia N91 a rămas un model cult pentru pasionaţi. Avea design slider, butoane dedicate pentru muzică şi acel vibe specific unei perioade în care producătorii chiar experimentau fără frică.
